RIL admis. Decizia ICCJ nr. 4/2019 cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 546 din 3 iulie 2019, a fost publicată Decizia nr. 4/2019 din 11 februarie 2019 cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.

1. Obiectul recursului în interesul legii

Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție cu nr. 3.078/1/2018, s-a arătat că în practica instanțelor naționale nu există un punct de vedere unitar cu privire la „Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală vizând posibilitatea pronunțării unei soluții de achitare întemeiate pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) și c) din același cod, în ipoteza admiterii de către instanță a procedurii simplificate de judecată”.

2. Practica instanţelor de judecată

Examenul jurisprudenței naționale evidențiază două orientări în problema interpretării și aplicării dispozițiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală:

a) Într-o primă opinie (anexele nr. 1-22 la cererea de recurs în interesul legii) s-a apreciat că încuviințarea procedurii simplificate de judecată prevăzute de art. 374 alin. (4) și art. 375 din Codul de procedură penală nu este incompatibilă cu pronunțarea unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) și c) din același cod.

În acest sens s-a reținut, în esență, că singura condiție ce trebuie îndeplinită, potrivit art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, pentru aplicarea procedurii în cazul recunoașterii învinuirii (pe lângă cea negativă care impune ca fapta să nu fie pedepsită cu detențiunea pe viață) este aceea ca inculpatul să recunoască starea de fapt în modalitatea în care a fost expusă în rechizitoriu, aspect care nu echivalează însă cu reținerea caracterului infracțional al faptei. Ca atare, această procedură nu exclude examinarea cauzei sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce privește întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii, deoarece, în caz contrar, ar însemna ca instanțele să nu poată dispune o altă soluție decât condamnarea, ceea ce nu a fost în intenția legiuitorului.

Cu alte cuvinte, s-a susținut că și în cazul în care se uzitează procedura simplificată judecătorul are obligația de a verifica dacă probele administrate în faza de urmărire penală stabilesc cu claritate săvârșirea faptei cu vinovăție de către inculpat și dacă fapta reținută în sarcina acestuia întrunește cerințele de tipicitate ale infracțiunii. Astfel, nu orice recunoaștere a comiterii unei fapte conduce automat și la condamnarea inculpatului, judecătorul având obligația de a constata că s-a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.

În susținerea acestui punct de vedere au fost invocate și celelalte cazuri de achitare sau încetare a procesului penal prevăzute de art. 16 din Codul de procedură penală, respectiv retragerea plângerii, împăcarea părților, decesul inculpatului, prescripția sau apariția unei cauze de impunitate.

b) Alte instanțe au considerat, dimpotrivă, că, în ipoteza judecării cauzei în procedura recunoașterii învinuirii, nu este posibilă pronunțarea unei hotărâri de achitare în baza dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. c) din Codul de procedură penală (anexele nr. 23-28 la cererea de recurs în interesul legii).

În susținerea acestei opinii s-a arătat că procedura abreviată are la bază o recunoaștere de vinovăție, putând fi urmată numai dacă sunt îndeplinite cumulativ mai multe condiții de admisibilitate prevăzute de art. 349 alin. (2), art. 374 alin. (4) și art. 375 din Codul de procedură penală, și anume: inculpatul să nu fie acuzat de săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață; declarația de recunoaștere să fie făcută de inculpat personal sau prin înscris autentic, iar în cazul în care este minor să existe și încuviințarea reprezentantului legal; inculpatul să solicite ca judecata să se facă numai în baza probelor din faza de urmărire penală (care au fost apreciate ca fiind legale și loial administrate de judecătorul de cameră preliminară) și a înscrisurilor prezentate de părți sau de persoana vătămată; recunoașterea faptelor descrise în actul de sesizare să fie făcută până la începerea cercetării judecătorești; recunoașterea faptelor să fie totală, adică atât sub aspectul laturii obiective, cât și al celei subiective, condiție ce nu este îndeplinită când recunoașterea vizează fapta în materialitatea ei, nu însă și forma de vinovăție cu care procurorul a reținut că a fost comisă; inculpatul să recunoască toate faptele descrise în actul de sesizare, iar nu doar o parte din acestea; instanța să aprecieze că probele administrate în cursul urmăririi penale sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

În situația în care instanța consideră că cea din urmă cerință, reglementată de art. 349 alin. (2) din Codul de procedură penală, nu este îndeplinită sau are dubii cu privire la vinovăția inculpatului, aceasta are obligația de a respinge cererea de judecare în procedura simplificată și de a parcurge cercetarea judecătorească de drept comun, putând administra la solicitarea procurorului, a părților, a persoanei vătămate sau din oficiu probele pe care le consideră necesare pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

Astfel, s-a reținut că simpla manifestare de voință a inculpatului de a urma procedura accelerată de judecată nu poate conduce automat la aplicarea acesteia, în situația în care instanța are dubii cu privire la existența faptei, a vinovăției inculpatului sau a persoanei care a săvârșit-o. Ca atare, în această ipoteză, în pofida opțiunii procesuale a inculpatului, instanța trebuie să respingă cererea acestuia de judecare în procedura recunoașterii învinuirii și să procedeze la administrarea nemijlocită a probatoriului, în vederea deplinei respectări a principiului aflării adevărului, deoarece numai în acest fel va putea stabili, dincolo de orice îndoială rezonabilă, conținutul concret al faptelor săvârșite și caracterul lor infracțional.

Totodată, în cazul în care instanța, cu ocazia deliberării conform art. 393 din Codul de procedură penală, nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei, nu va dispune achitarea inculpatului, ci, conform art. 395 alin. (2) din același cod, va repune dosarul pe rol și va dispune efectuarea cercetării judecătorești potrivit procedurii de drept comun.

În susținerea acestei orientări a fost invocată și opinia doctrinară potrivit căreia posibilitatea instanței de a dispune achitarea inculpatului care a recunoscut fapta reținută în sarcina sa prin actul de sesizare și a solicitat să fie judecat conform procedurii speciale se circumscrie exclusiv cazului prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală (fapta constituie contravenție, a fost dezincriminată, persoana nu întrunește condițiile subiectului activ calificat etc.).

3. Opinia procurorului general al PÎCCJ

Soluția propusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este în sensul celei de-a doua orientări jurisprudențiale.

4. Soluţia ÎCCJ

Înalta Curte a considerat că se impune admiterea recursului în interesul legii, pronunţând următoarea soluţie:

„Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință, în interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, stabilește că:

În ipoteza în care instanța a admis cererea inculpatului de judecare în procedura simplificată a recunoașterii învinuirii, iar cauza a fost judecată potrivit acestei proceduri, nu este posibilă pronunțarea unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. c) din Codul de procedură penală.

Obligatorie, conform dispozițiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 11 februarie 2019.” 

Leave a comment