Lipsa tipicităţii obiective şi subiective a faptelor care fac obiectul acuzării. Intervenţia prescripţiei generale a răspunderii penale
Lipsa tipicităţii obiective şi subiective a faptelor care fac obiectul acuzării. Intervenţia prescripţiei generale a răspunderii penale
- art. 250 alin. (1) Cod penal 1969
- art. 2531 Cod penal 1969
- art. 292 Cod penal 1969
”Curtea a apreciat că parchetul şi-a întemeiat acuzaţia doar pe o prezumţie simplă. Prezumţia simplă pe care şi-a întemeiat parchetul acuzarea este o prezumţie relativă judiciară care permite apărării posibilitatea probei contrare şi nu aduce atingerea prerogativelor dreptului la apărare.
Prezumţiile simple au natura unor simple presupuneri, în măsura în care nu se poate reţine existenţa unor premise certe din care să fie trase concluzii în baza unui raţionament inductiv sau deductiv. Chiar şi în condiţiile existenţei unor premise certe prezumţiile simple nu oferă, în sine, certitudine, ci numai o concluzie de probabilitate stabilită în baza unui raţionament.
În procesul penal organele judiciare pot apela la prezumţii simple (judiciare), în special în legătură cu anumite cerinţe ale tipicităţii obiective sau cu privire la tipicitatea subiectivă a faptei ori la imputabilitatea acesteia, însă pentru realizarea unei constatări a comiterii faptei tipice în condiţiile standardului de probă dincolo de orice îndoială rezonabilă, aceste prezumţii simple trebuie să se plaseze în vecinătatea certitudinii, iar orice dubiu profită inculpatului.
Curtea a reţinut că în procesele civile, unde nu operează standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, rigoarea evaluării prezumţiilor simple este impusă de art. 329 Cod procedură civilă, care cere ca instanţa să se bazeze pe ele numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins. Cu atât mai mult în procesul penal, în care inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, iar sarcina probei aparţine acuzării, standardul de probă dincolo de orice îndoială rezonabilă impune reţinerea numai a faptelor care se află în vecinătatea certitudinii, iar orice dubiu profită inculpatului. În continuarea aceluiaşi raţionament, Curtea reţine că necesitatea probaţiunii faptului vecin şi conex pe care se întemeiază prezumţia constituie o regulă de probă aplicabilă chiar în cazul prezumţiilor legale [art. 328 alin. (1) teza a II-a Cod procedură civilă]. Astfel fiind, a fortiori, această regulă se impune mutatis mutandis cu atât mai mult în ipoteza prezumţiilor judiciare.
Faţă de standardele diferite de probă existente în procesele penale şi cele civile, Curtea a opinat că instanţa de judecată nu poate reţine tipicitatea subiectivă a unei fapte numai în baza unei prezumţii simple care este aptă să releve cu o anumită probabilitate comiterea faptei cu forma de vinovăţie stipulată de norma de incriminare sau a existenţei scopului ori a mobilului prevăzut de lege, ci este necesar să se stabilească cu certitudine că prezumţia simplă este reţinută pornind de la constatarea unor împrejurări obiective probate şi că este aptă să răstoarne prezumţia (relativă) de nevinovăţie. Aşadar, probabilitatea necesară pentru reţinerea unei prezumţii simple în mecanismul probaţiunii nu conduce în mod automat constatarea întrunirii standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă. Chiar dacă sunt compatibile cu sistemul probaţiunii în procesul penal, prezumţiile simple (judiciare) nasc doar probabilitatea faptului pretins, astfel încât ele pot dobândi valoare probantă pentru formarea convingerii instanţei de judecată în sensul stabilirii certitudinii unei situaţii de fapt corespondente unei cerinţe de tipicitate numai în măsura în care se coroborează cu alte probe legal administrate în cauză. Numai in acest mod ele pot contribui la configurarea certă a tezei probatorii acuzatoriale impusă de standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă.
Curtea a apreciat că actele întocmite de inculpată în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege nu sunt apte să producă rezultatul socialmente periculos, respectiv afectarea relaţiilor de serviciu şi crearea unei stări de pericol pentru îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor de serviciu în cadrul unei autorităţi publice.
Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale nu poate fi realizată prin orice act de procedură, ci numai prin acelea care trebuie comunicate, potrivit legii procesual penale, suspectului sau inculpatului.
Curtea a constatat că, deşi organele de cercetare penală au început urmărirea penală in rem prin ordonanţă din 08 aprilie 2014, abia peste 10 luni, la data de 19.02.2015, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel (...) a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspecta (...) (...) (...), calitatea de subiect procesual principal fiindu-i adusă la cunoştinţă în data de 20.02.2015.
Curtea a apreciat că, faţă de dispoziţiile art. 155 alin. (1) Cod penal interpretat în lumina deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25.06.2018), până la data de 28.06.2014 nu a fost efectuat, în mod legal, de către parchet vreun act de procedură care să fie apt să întrerupă prescripţia răspunderii penale, cauza de înlăturare a răspunderii penale fiind incidentă începând cu data de 29.06.2015.
În consecinţă, în baza art. 396 alin. (5) Cod procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) Cod procedură penală cu referire la art. 155 alin. (1) Cod penal interpretat în lumina deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25.06.2018) Curtea a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei (...) (...) (...) sub aspectul acuzaţiei comiterii infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată prevăzute de art. 326 Cod penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal şi art. 5 Cod penal [punctul 1 din rechizitoriu cu referire la acţiunile constând în întocmirea declaraţiilor de interese din 05.07.2007 (fila 234 din volumul I al dosarului de urmărire penală), 10.06.2008 (fila 235 din volumul I al dosarului de urmărire penală) şi 29.06.2009 (fila 236 din volumul I al dosarului de urmărire penală)], ca urmare a intervenţiei prescripţiei generale a răspunderii penale, întrucât până la data de 28.06.2014 parchetul nu a dispus continuarea efectuării urmăririi penale faţă de suspect şi, pe cale de consecinţă, nu a îndeplinit vreun act care, potrivit legii, trebuia comunicat suspectului astfel cum rezultă din paragrafele 28 – 31 ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018.
Curtea a considerat că ordinea de prioritate a reţinerii cauzelor care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale dezvoltată în mod tradiţional în doctrina, precum şi posibilitatea solicitării continuării procesului penal stipulată de art. 18 Cod de procedură penală trebuie reevaluate prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În scopul asigurării unei protecţii efective a prezumţiei de nevinovăţie în cazurile în care se pune în discuţie incidenţa prescripţiei răspunderii penale Curtea Europeană nu face nicio distincţie între efectele cauzei care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale pe motiv de lipsă a temeiului de drept şi cel al impedimentului care lipseşte de obiect acţiunea penală prin incidenţa cauzei care înlătură răspunderea penală.
În aceste condiţii, în vederea garantării prezumţiei de nevinovăţie se impune a fi reevaluată soluţia doctrinară clasică potrivit căreia cauzele care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale pe motiv de lipsă a temeiului de drept, au întotdeauna prioritate în faţa celor care lipsesc de obiect acţiunea penală şi, pe cale de consecinţă, posibilitatea solicitării şi obţinerii continuării procesului penal în cazul intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.
Astfel, viziunea europeană în materia protecţiei drepturilor fundamentale se opune posibilităţii procedurale ca instanţa să evalueze probele din cauză după incidenţa prescripţiei răspunderii penale chiar dacă rezultatul ar fi tot încetarea procesului penal în măsura în care s-ar constata ulterior că acuzatul a comis totuşi o infracţiune, ori o soluţie de achitare în caz contrar.
Practic, din perspectiva respectării dreptului la un proces echitabil în componenta referitoare la prezumţia de nevinovăţie, Curtea Europeană plasează în aceeaşi poziţie procesuală atât inculpatul care a obţinut o soluţie de achitare, cât şi pe cel care a obţinut o soluţie de încetare a procesului penal ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.
Faţă de standardele europene în materia prezumţiei de nevinovăţie descrise mai sus Curtea a considerat că inculpaţii nu pot renunţa la garanţia prevăzută de art. 6 paragraful 2 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi, pe calea de consecinţă, instanţa nu poate reţine comiterea unei fapte tipice de către inculpată după intervenţia prescripţiei răspunderii penale fără a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie.
În aceste circumstanţe, Curtea a apreciat că prezumţia de nevinovăţie de care a beneficiat inculpata (...) (...) (...) a rămas intactă la momentul intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.” (Curtea de Apel Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, Decizia penală nr. 341 din 03 iulie 2018). www.portal.just.ro
- art. 250 alin. (1) Cod penal 1969
- art. 2531 Cod penal 1969
- art. 292 Cod penal 1969
”Curtea a apreciat că parchetul şi-a întemeiat acuzaţia doar pe o prezumţie simplă. Prezumţia simplă pe care şi-a întemeiat parchetul acuzarea este o prezumţie relativă judiciară care permite apărării posibilitatea probei contrare şi nu aduce atingerea prerogativelor dreptului la apărare.
Prezumţiile simple au natura unor simple presupuneri, în măsura în care nu se poate reţine existenţa unor premise certe din care să fie trase concluzii în baza unui raţionament inductiv sau deductiv. Chiar şi în condiţiile existenţei unor premise certe prezumţiile simple nu oferă, în sine, certitudine, ci numai o concluzie de probabilitate stabilită în baza unui raţionament.
În procesul penal organele judiciare pot apela la prezumţii simple (judiciare), în special în legătură cu anumite cerinţe ale tipicităţii obiective sau cu privire la tipicitatea subiectivă a faptei ori la imputabilitatea acesteia, însă pentru realizarea unei constatări a comiterii faptei tipice în condiţiile standardului de probă dincolo de orice îndoială rezonabilă, aceste prezumţii simple trebuie să se plaseze în vecinătatea certitudinii, iar orice dubiu profită inculpatului.
Curtea a reţinut că în procesele civile, unde nu operează standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, rigoarea evaluării prezumţiilor simple este impusă de art. 329 Cod procedură civilă, care cere ca instanţa să se bazeze pe ele numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins. Cu atât mai mult în procesul penal, în care inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, iar sarcina probei aparţine acuzării, standardul de probă dincolo de orice îndoială rezonabilă impune reţinerea numai a faptelor care se află în vecinătatea certitudinii, iar orice dubiu profită inculpatului. În continuarea aceluiaşi raţionament, Curtea reţine că necesitatea probaţiunii faptului vecin şi conex pe care se întemeiază prezumţia constituie o regulă de probă aplicabilă chiar în cazul prezumţiilor legale [art. 328 alin. (1) teza a II-a Cod procedură civilă]. Astfel fiind, a fortiori, această regulă se impune mutatis mutandis cu atât mai mult în ipoteza prezumţiilor judiciare.
Faţă de standardele diferite de probă existente în procesele penale şi cele civile, Curtea a opinat că instanţa de judecată nu poate reţine tipicitatea subiectivă a unei fapte numai în baza unei prezumţii simple care este aptă să releve cu o anumită probabilitate comiterea faptei cu forma de vinovăţie stipulată de norma de incriminare sau a existenţei scopului ori a mobilului prevăzut de lege, ci este necesar să se stabilească cu certitudine că prezumţia simplă este reţinută pornind de la constatarea unor împrejurări obiective probate şi că este aptă să răstoarne prezumţia (relativă) de nevinovăţie. Aşadar, probabilitatea necesară pentru reţinerea unei prezumţii simple în mecanismul probaţiunii nu conduce în mod automat constatarea întrunirii standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă. Chiar dacă sunt compatibile cu sistemul probaţiunii în procesul penal, prezumţiile simple (judiciare) nasc doar probabilitatea faptului pretins, astfel încât ele pot dobândi valoare probantă pentru formarea convingerii instanţei de judecată în sensul stabilirii certitudinii unei situaţii de fapt corespondente unei cerinţe de tipicitate numai în măsura în care se coroborează cu alte probe legal administrate în cauză. Numai in acest mod ele pot contribui la configurarea certă a tezei probatorii acuzatoriale impusă de standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă.
Curtea a apreciat că actele întocmite de inculpată în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege nu sunt apte să producă rezultatul socialmente periculos, respectiv afectarea relaţiilor de serviciu şi crearea unei stări de pericol pentru îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor de serviciu în cadrul unei autorităţi publice.
Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale nu poate fi realizată prin orice act de procedură, ci numai prin acelea care trebuie comunicate, potrivit legii procesual penale, suspectului sau inculpatului.
Curtea a constatat că, deşi organele de cercetare penală au început urmărirea penală in rem prin ordonanţă din 08 aprilie 2014, abia peste 10 luni, la data de 19.02.2015, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel (...) a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspecta (...) (...) (...), calitatea de subiect procesual principal fiindu-i adusă la cunoştinţă în data de 20.02.2015.
Curtea a apreciat că, faţă de dispoziţiile art. 155 alin. (1) Cod penal interpretat în lumina deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25.06.2018), până la data de 28.06.2014 nu a fost efectuat, în mod legal, de către parchet vreun act de procedură care să fie apt să întrerupă prescripţia răspunderii penale, cauza de înlăturare a răspunderii penale fiind incidentă începând cu data de 29.06.2015.
În consecinţă, în baza art. 396 alin. (5) Cod procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) Cod procedură penală cu referire la art. 155 alin. (1) Cod penal interpretat în lumina deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25.06.2018) Curtea a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei (...) (...) (...) sub aspectul acuzaţiei comiterii infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată prevăzute de art. 326 Cod penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal şi art. 5 Cod penal [punctul 1 din rechizitoriu cu referire la acţiunile constând în întocmirea declaraţiilor de interese din 05.07.2007 (fila 234 din volumul I al dosarului de urmărire penală), 10.06.2008 (fila 235 din volumul I al dosarului de urmărire penală) şi 29.06.2009 (fila 236 din volumul I al dosarului de urmărire penală)], ca urmare a intervenţiei prescripţiei generale a răspunderii penale, întrucât până la data de 28.06.2014 parchetul nu a dispus continuarea efectuării urmăririi penale faţă de suspect şi, pe cale de consecinţă, nu a îndeplinit vreun act care, potrivit legii, trebuia comunicat suspectului astfel cum rezultă din paragrafele 28 – 31 ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018.
Curtea a considerat că ordinea de prioritate a reţinerii cauzelor care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale dezvoltată în mod tradiţional în doctrina, precum şi posibilitatea solicitării continuării procesului penal stipulată de art. 18 Cod de procedură penală trebuie reevaluate prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În scopul asigurării unei protecţii efective a prezumţiei de nevinovăţie în cazurile în care se pune în discuţie incidenţa prescripţiei răspunderii penale Curtea Europeană nu face nicio distincţie între efectele cauzei care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale pe motiv de lipsă a temeiului de drept şi cel al impedimentului care lipseşte de obiect acţiunea penală prin incidenţa cauzei care înlătură răspunderea penală.
În aceste condiţii, în vederea garantării prezumţiei de nevinovăţie se impune a fi reevaluată soluţia doctrinară clasică potrivit căreia cauzele care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale pe motiv de lipsă a temeiului de drept, au întotdeauna prioritate în faţa celor care lipsesc de obiect acţiunea penală şi, pe cale de consecinţă, posibilitatea solicitării şi obţinerii continuării procesului penal în cazul intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.
Astfel, viziunea europeană în materia protecţiei drepturilor fundamentale se opune posibilităţii procedurale ca instanţa să evalueze probele din cauză după incidenţa prescripţiei răspunderii penale chiar dacă rezultatul ar fi tot încetarea procesului penal în măsura în care s-ar constata ulterior că acuzatul a comis totuşi o infracţiune, ori o soluţie de achitare în caz contrar.
Practic, din perspectiva respectării dreptului la un proces echitabil în componenta referitoare la prezumţia de nevinovăţie, Curtea Europeană plasează în aceeaşi poziţie procesuală atât inculpatul care a obţinut o soluţie de achitare, cât şi pe cel care a obţinut o soluţie de încetare a procesului penal ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.
Faţă de standardele europene în materia prezumţiei de nevinovăţie descrise mai sus Curtea a considerat că inculpaţii nu pot renunţa la garanţia prevăzută de art. 6 paragraful 2 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi, pe calea de consecinţă, instanţa nu poate reţine comiterea unei fapte tipice de către inculpată după intervenţia prescripţiei răspunderii penale fără a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie.
În aceste circumstanţe, Curtea a apreciat că prezumţia de nevinovăţie de care a beneficiat inculpata (...) (...) (...) a rămas intactă la momentul intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.” (Curtea de Apel Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, Decizia penală nr. 341 din 03 iulie 2018). www.portal.just.ro
Leave a comment
Please note, comments must be approved before they are published